Vine o vreme in care iti doresti sa repari defectele, insa nestiind ce e necesar sa faci pentru a le schimba... faci de cele mai multe ori greseli. Iei decizii pripite si, desi stii ca nu sunt deloc deciziile corecte si necesare, insisti ca poate dregi raul cu rau.
Vine o vreme in care desi suferi si te doare, preferi sa continui sa "joci" acelasi joc al altora, sau poate chiar al tau. Consideri ca asa poate intorsura lucrurilor se schimba in bine, insa, nu iti poti scoate din cap si laturile negative care ar putea urma...
Undeva, in suburbia unui nor, un inger balai pleaca capul sprijinidu-si durerea in lacrimile care stau sa cada. Aureola-i acum intunecata, sta dreapta dar parca si ea ar plange... Sta singur si ghemuit cu aripile stranse. In sufletul sau, tot ce i-a mai ramas este doar asteptarea. Nici macar durere nu mai e... durere a fost in dimineata acelei nopti premergatoare greselilor ei. Durere a fost in clipa in care nu mai avea puterea sa schimbe ceva, sau sa dea timpul inapoi.
Ochii mari, caprui, lucesc de parca ar fi din sticla... dar nu plange. Nu poate, NU VREA, nu are cu ce sa planga. Nu a varsat nici macar un sfert de lacrima. Crede ca daca nu plange acum va fi mai puternic in fata crudului adevar. E alb ca un banut de ceara. Din cand in se ridica si incearca sa faca cativa pasi, caci nu mai poate zbura, aripile ii sunt prea grele. Sta singur, intr-un colt, cu aripile stranse, si-asteapta. Ii pare rau de ceea ce a facut, dar e prea tarziu pentru astfel de regrete. Asteptarea e grea si nu mai vrea sa astepte, dar nu are de ales. Se intreaba ce intampla, se intreaba de ce a fost atat de prost incat sa sa-si imagineze ca ar rezolva astfel ceva. Nu e demn de a fi inger. E imoral sa isi provoace singur suferinta, si totusi a facut-o.
Timpul trece incet, iar el inca asteapta semnul, marturia care sa il vindece de plumbul din aripile grele, de cenusiul din aura intunecata, asteapta marturia care sa ii spele greselile... Si acel moment, acea vreme nu vine... Iar el, ingerul blond cu bucle de copil in par si cu ochii ca de scoarta se simte, se lasa invins. Incet, isi pleaca capul. Incet, pe obrajii sai moi doua siruri de lacrimi cristaline se preling si apoi se sparg in abisul dintre barbie si corp. Si asteapta...
Un comentariu:
Imi place.. imi place atat textul, cat si ce exprima, ideea si lectia care o da. Ma face sa doresc sa fiu mai buna si sa fac tot posibilul pentru asta.
Stiu momentele cand esti extenuat si obosesti de la atat rau in jurul tau...si constati cu durere ca si tu esti o parte din el... Dar mereu momentele astea trec si lasa in urma lectii de viata. Te pup:*
Trimiteți un comentariu