De ce te grabesti ca o virgina la maritat?!

Sunt oameni care intreaga viata se grabesc.
De ce treci prin viata grabindu-te? Mereu vrei sa prinzi primul tren, vrei sa ajungi primul la munca, vrei sa ajungi inaintea celorlalti pe piscuri nestrabatute. Te grabesti sa mananci, sa impingi tacul la biliard, sa judeci, sa acuzi. Mereu esti grabit.
Te grabesti sa mananci, sa cresti. Esti doar un copil, si inghiti repede si lacom, iar in sinea ta iti doresti sa fii mare, sa cresti, ca nimeni sa nu-ti mai impuna sa faci ceva, sau sa mananci tot. Cand erai mic mic, parintii tai iti spuneau ca cine mananca tot va creste mare mare. Acum, urmarit parca de acea vorba, mananci repede, sa poti termina sa ajungi si tu parinte... Apoi in timp, obisnuit ca in copilarie, te vei grabi sa mananci repede, sa "ciugulesti". Mereu te vei grabi, iar mancarea va fi mereu fada pentru tine, fara gust si fara sens. Vei manca, caci iti este vital sa te hranesti, insa nu vei simti niciodata gustul mancarii si nu vei savura niciodata nimic.
Te grabesti sa prinzi mereu primul tren. Si, asa faci si in viata. Fugi dupa trenuri si tramvaie la fel cum fugi si dupa idealuri. I-ai auzit pe altii spunand ca acel tren e superb si imediat ai vrut sa urci si tu. Ai grabit pasul, si ai urcat insa, nu era trenul potrivit. Nu pentru tine. Intarzii la servici si te grabesti. Candva reprezenta un ideal pentru tine. Candva...
Te grabesti sa judeci oamenii, sa ii acuzi. Insa, nu te gandesti nici macar o clipa ca si tu ai putea fi vinovat, sau ca poata cel "vinovat" nu are nicio vina, poate doar se afla la momentul nepotrivit, in locul nepotrivit. Judeci oamenii dupa aparente, dupa cum se imbraca, dupa starea de spirit dintr-o zi, sau alta, dupa aspectul fizic si imediat dupa il etichetezi... de cele mai multe ori, gresit. Pentru tine nu conteaza ca toti suntem oameni si toti avem dreptul sa gresim, consideri ca daca s-a facut vinovat de ceva, este necesar sa achite greseala, sa plateasca inzecit pentru ea. Iar atunci cand iti vine si tie randul, plangi si implori sa fii iertat. Si apoi, tu in continuare judeci, desi nimeni nu ti-a daruit acest drept.
Te grabesti sa ridici prima dragoste pe un piedestal. Apoi, de fiecare data te cramponezi de trecut, atunci cand totul se darama. Iti incalci principiile, te lasi ranit, lasi de la tine. Consideri ca daca e prima iubire, e absolut necesar sa fie si ultima. Nu poti trai, nu poti manca, mereu cauti sa il/o gasesti in orice fiinta de pe strada. Mereu spui "Are ochii lui." sau "Are parul ei.". Si apoi singur/a te contrazici, "El avea ochii mai profunzi." sau "Ea are parul mai blond.". Iti provoci singur suferinta. Apoi, cand iubirea se consuma si pentru tine, vrei sa sufere altii pentru toate noptile tale pierdute. Si te indragostesti iar. Si iar te grabesti sa ridici piedestale. Si iar iti provoci singur suferinta...
Grabindu-te astfel prin viata, ajungi aproape de 20 de ani, si incepi sa realizezi ca ai trecut prin viata ca gasca prin apa. Nu te-ai bucurat de nimic, ai avut o viata monotona, o fuga continua. Incepi apoi sa iti petreci toata copilaria intr-o vara, incerci sa fii dual, sa fii adolescent si tot odata copil. Ajungi la varsta asta si-ti dai seama ca esti un sedentar si ca te comporti ca un mosneag. Si incepi sa tragi (ca un nebun) si vrei sa te apuci sa faci si tu un sport, sa iesi cu prietenii sa te distrezi.
Si timpul trece, iar atunci cand te apropii de varsta a doua incepi sa simti ca nu iti mai place ceea ce faci. Ca ai ales o cariera doar pentru ca asa te-au indrumat parintii, sau ca te-ai grabit sa obtii repede bani.
In jurul varstei de 50 de ani, devii disperat. Poate ca de fapt te-ai dus la profilul la care vroiai tu, insa acum, te-au dat afara si esti dezorientat. Nu stii incotro trebuie sa te grabesti, dar esti femr convins ca trebuie sa o faci. Ai o familie. Poate ca mai ai si copii la scoala. Cand ii vezi cum cresc iti pare rau si ai vrea sa nu faca aceleasi greseli ca si tine. Insa, e prea tarziu, tu ai intervenit in viata lor, si deja au pornit pe aceleasi cai. Acum iti pare rau ca te-ai grabit sa ii indrumi, caci i-ai trimis pe cai gresite.
Si viata trece, zi cu zi , an cu an, cu bune si rele. Si toate devin doar amintiri. Si cand sa mori, iti pui singur retorica intrebare "De ce m-am grabit ca o virgina la maritat? acum nu iau nimic cu mine, iar in urma...las doar amintiri.".
Si de fapt ce sunt amintirile?! cel mai probabil amintirile sunt doar foi uitate, poze ingalbenite si... ganduri...!