Opresiuni

Pe zi ce trece din mine nu mai ramane decat umbra omului care eram, umbra omului care ar trebui sa fiu, si nu sunt. Tot mai des cad prada suferintelor, devin o victima a presiunilor la care sunt supusa si la care se pare ca am uitat cum se face fata.
Credeam ca sunt un om puternic, dar nu sunt. Credeam ca am invatat, dupa atata suferinta, cum sa fiu indiferenta si implacida la loviturile vietii. Nu sunt!! Sunt rece, implacida si indiferenta cat timp am pe cine sa ma sprijin. Cat timp EL e langa mine, trec mai usor peste toate atacurile primite de la viata asta perfida. Insa, eu cad dintr-o lovitura. Pentru mine lovitura suprema este data de pierderea principalului si singurului sprijin moral. Nu-mi plac presiunile. Nu-mi plac « nevoile de timp » … Nu le inteleg, nu le vad rostul. Si cum, pe parcursul suferintei pricinuite de (pierderea) separarea de EL nu sunt scutita de restul suferintelor, ma simt de parca eu nu as conta pentru nimeni (inca imi pun intrebarea « Daca intr-adevar contez sau nu ?»)
Nu rezist bine la presiuni, nu rezist bine la stres. Faptul ca EL e departe de mine, ca suntem separati, ma macina pe interior si ma poarta intr-o continua lupta cu mine insemi. Chestia asta se remarca. Macinatul sufletului are ca efect si macinatul vietii mele sociale, frumusetii mele fizice (Pentru ca nu gasesc niciun motiv sa fiu frumoasa !!) are ca efect, distrugerea treptata a nervilor mei…
Cu ce am gresit intr-atat, Doamne ?!
07 Martie 2oo9