Lumea mea se prăbuşeşte... şi odată cu ea, inima mea moare...

Mă văd pierzând nopţi pe malul mării, mă văd pe drumul spre Costineşti cu ochii înlăcrimaţi. Mă văd plecând departe de aici, cu sufletul greu şi încărcat de dureri... . Ceva îmi spune că tu vei decide să nu-mi acorzi şansa pe care o cer cu disperare. Mi-e teamă că, într-adevăr nu va mai fi nimic care să mă ţină pe loc să nu plec. Mi-e teamă că voi fi nevoită să-mi consum durerile şi suferinţa la 200 şi mai bine de km distanţă de tine. Mă văd aşteptând răsărituri pe malul mării, plângând. Mă văd ... singură, departe de tine ... fizic, psihic, încercând să nu mai sufăr... Îmi este teamă că voi fi nevoită să muncesc 16 ore pe zi - ca ospătar, doar ca să încerc să uit ... Nu o să uit... . Nu pot uita căte iluzii mi-am făcut. Nu pot uita faptul că ar fi trebuit să fiu parte din timpul tău, parte din viaţa ta, parte din tine. Nu pot uita la căte sacrificii aş fi fost şi încă aş fi în stare, pentru tine, pentru ca relaţia noastră să meargă pe cursul normal al lucrurilor. Nu voi putea uita şi nu-mi voi ierta niciodată faptul că nu am putut să mă bucur de o ultima şansă, spre a putea repara lucrurile... Mă văd adâncită în muncă doar să nu-mi îndrum viaţa pe un drum şi mai greşit (să mă reapuc de fumat, sau eu mai ştiu) decât cel pe care deja mă voi afla... Nici munca şi nici răsăriturile la malul mării singură nu vor fi pansamente pentru sufletul meu. Nu astea vor fi soluţii pentru fericirea mea. Pentru a fi fericită, eu aş avea nevoie de tine, însă tu vei fi plecat deja din drumul meu, din viaţa mea. Fuga cât mai departe, munca, marea nu vor fi decât îmbătări în lipsa fericirii, atât de mult dorite alături de tine. Poate într-un târziu, voi accepta o altă persoană în viaţa mea, însă cu ce folos?! Nu voi mai iubi...

Îţi aminteşti când îţi spuneam că "iubirea adevărată, sufletul pereche îl întâlneşti o singură dată în viaţă, însă uneori, nu îţi este scris, sau nu beneficiezi de conjunctura necesară pentru a rămâne împreună cu acesta"? Eu nu am uitat niciunul din cuvintele tale, niciuna din promisiunile tale, chiar şi cuvintele pline de patimă spuse din noiembrie 2007 până în februarie-martie 2008. Dacă nu te priveam în ochi în timp ce vorbeai, asta nu înseamnă că nu aveam urechi să te aud. Pe atunci mă prefăceam că nu te aud, pentru că eram o puştoaică fără minte căreia îi creştea inima să ştie despre sine că poate frânge inimi şi după un an şi mai bine de relaţie. La început ai fost trofeu, însă lucrurile s-au schimbat apoi. Ai ştiut să te apropii de mine, chiar de atunci când eu eram cu altul. Dar te minţeam şi mă minţeam şi pe mine. Când am dat de greu, l-am preferat pe el, în locul tău, pentru că mă obişnuisem cu el, chiar dacă ştiam că pe tine te voi răni. Şi, mi-ai lipsit, dar nu am avut niciodată curajul să o mărturisesc cu voce tare. Şi, cu atât mai mult, după despărţirea de celălalt, pentru o clipă, mi-am dorit să mă întorc la tine, însă îmi era teamă că ar fi fost rândul tău să mă respingi. Aşa că am preferat să rămân aceiaşi puştoaică fără minte şi să te tratez în continuare ca pe un trofeu. Apoi, eu m-am schimbat în rău, însă în clipa în care te-ai luat de mine şi mi-ai demonstrat că încă mai ţii la mine şi că te-ai săturat să te tratez aşa... mi-ai deschis ochii. Nu mi-a luat mult şi m-am îndrăgostit de tine, în cel mai prosteşte mod. Ştiu că îmi vei spune că acum joc teatru şi că nimic din aceste rânduri nu sunt reale, însă am o persoană care ştie aceste gânduri, şi-ţi poate confirma oricând. Nu mai suntem prieteni cum am fost în acea perioadă, deci nu ar avea niciun motiv să mintă în favoarea mea.

Mi-e teamă că toate astea se vor întâmpla deoarece tu, mâine nu sunt sigură că îmi vei acorda şansa cerută... . Te iubesc enorm şi aş renunţa la orice pentru a fi cu tine. Îmi doresc din tot sufletul să-mi acorzi voinţa de care am nevoie pentru a îndrepta lucrurile. Îmi doresc, mai mult ca orice, să nu fiu nevoită să-mi găsesc refugiu, alinare în cele scrise mai sus. Îmi doresc, mai mult ca orice, sa nu fiu nevoită să încerc să uit şi să accept realitatea asta. Pentru că nu asta e realitatea care trebuie. Am nevoie de tine...