Vultur pe jumătate

Fii tu. Trăieşte extrem. Nu ţine cont de reguli. Consideră-te regele lumii. Însă... Însă, să nu uiţi că vine o zi, când, tot globul se curmă. Se răstoarnă. Şi ai să cazi. Şi ai să uiţi să te mai opreşti din cădere...

Fiecare om se hrăneşte cu o iluzie. Depinde de fiecare de iluzia pe care o alege să o trăiască. Unii fug după bani, alţii... după fericire. Pentru fiecare dintre noi există o clipă în care avem dreptul să ne considerăm stăpânii lumii. Fiecare dintre noi este "condamnat" să-şi trăiască apogeul, momentul de saturaţie, de satisfacţie maximă. Unii dintre noi însă, caută să depăşească apogeul. E ca şi cum partenerul de pat (şi uneori şi de viaţă) caută să te facă să atingi un orgasm multiplu, cu toate că tu nu reuşeşti să ai măcar un orgasm.

Aşa se întâmplă de fiecare dată. Sunt oameni care nu aşteaptă nimic de la viaţă, şi primesc totul pe o tavă de argint. Şi oameni care iau viaţa în pulă şi în piept, oameni care se zbat, care luptă şi au aşteptări. Raţional ar fi ca aceşti oameni să primească la rândul lor totul, sau măcar cât cer, cât se cuvine. Dar nu! Aceşti oameni nu primesc nimic. Decât iluzii, speranţe şi, mai târziu, deziluzii.

Pentru aceşti oameni (puţini) cele mai dureroase sunt visele şi speranţele goale. Ei nu au nimic, luptă pentru ceea ce îşi doresc. Şi, într-o zi, norocul pare să le zâmbească pentru o secundă. O secundă blestemată, adesea. Unui luptător îi ajunge o singură secundă pentru a putea crede. Acel om, acel ambiţios se agaţă de fiecare secundă, însă prima va căpătâiul viselor sale. Speranţa că a depăşit acel apogeu. Şi apoi... Lucrurile revin la normal. Iar aceşti oameni cad. Desigur că globul se răstoarnă pentru toţi, şi pentru cei care doar primesc şi pentru cei care oferă. Căderea e cea mai dureroasă atunci când nu ştii să cazi. Însă... cei care luptă pentru visele lor suferă de fiecare dată mai mult. Căderea e mult mai grea pentru un astfel de om, decât pentru cel care ia totul de-a gata, şi nu aşteaptă nimic. Şi... e nedrept!!

Atunci când eşti vultur doar pe jumătate, căderile sunt, adesea, cele mai abrupte. Pentru că, mereu în urcare, nu mai ştii de unde pleci, nu mai ştii să cazi. Speri că nu vei fi nevoit să te întorci de acolo de unde ai plecat. E bine să nu uiţi însă, că cu cât este stânca mai înaltă, căderea va fi mereu tot mai dură. Nu poţi lua liftul în viaţă Şi, de fiecare dată când ai să cazi, te vei prăbuşi mereu mai adânc decât locul în care erai când ai plecat, când ai început să urci.