Vineri eram in autobuz, impreuna cu colegii de campanie intr-o stare generala de bine, cand, intamplator aruncandu-mi privirea prin spatiu, m-am lovit de o pereche de ochi albastri. Nu stiu cine era persoana, insa ochii sai aveau culoarea cerului in azur, si mi-au ramas in cap.
Acei ochi aveau ceva special. Privindu-i, mai bine de jumatate din propria viata imi revenea in minte ca o furtuna. Acel tip avea ochii senini, insa, pentru mine au avut darul de a ma tulbura. Intr-o secunda toate gandurile mele se pierdusera, toate acum nu erau decat o simpla cenusa. Ma departasem de realitatea clipei si traiam intr-un univers paralel, in care imagini din trecut se formau ca o panorama. Un film biografic al existentei mele revenea sacaitor. Simteam cum trairi, bune si rele ma urmaresc, imi revin in minte una cate una. Imi aminteam clipele petrecute langa alti ochi precum marea, imi aminteam de persoane dragi, sau de persoane pe care imi doresc sa le uit. Fiecare aparea in gandul meu, pe rand si impreuna cu restul si toate astea se datorau acelor ochi albastri.
Si, cum imi place sa forez prin mintile oamenilor, am cautat iarasi privirea aceea. Insa, el, cel cu ochi de primadona, ii era teama de mine. Se ascundea si ii era frica sa il privesc. Speriat, lasa capul in jos atunci cand m-am uitat in ochii sai. Timid, rosise precum o mireasa. Ii era frica sa creada. Ii era frica sa spere. As fi vrut sa inteleaga ca nu il musc daca il privesc, as fi vrut sa inteleaga ca incerc doar sa ii privesc ochii senini.
Apoi, am coborat, din autobuz, si el ramasese acolo, insa privirea si ochii sai imi ramasesera mie in minte si continuau sa rascoleasca ganduri si amintiri. Am coborat din autobuz si nu doar gandurile mele erau cele care nu-mi dadeau pace acum. Ci si curiozitatea neimpartasita de a afla ce ascundea acea privire...
